In România, nu Stinga e problema, ci stingacii

In vremuri grele si mai ales in vremurile grele românesti, e nevoie de o guvernare de stinga. Mogulii, baronii si becalii pot sa-si poarte singuri de grija si inca foarte bine. Unii chiar se imbogatesc la vremuri grele, profitind de recesiune si de necazurile altora. Restul lumii este insa la cheremul guvernantilor. Nu mai este un secret faptul ca pentru politicieni interesele plebei cad pe loc secundar in fata celor personale. Faptul ca jumatate din votanti au votat stinga pesedista, spune multe, dar nu foarte clar. Nu stiu citi din jumatatea asta au votat pentru programele social-democratilor, citi l-au votat pe sarmantul Geoana si citi l-au antivotat pe Basescu. Mai mult, nu numai la vremuri grele, dar in general in perioada de (inca) tranzitie, românii au nevoie de un control mai mare pe care guvernul sa il aplice in special nesimtitilor si profitorilor si companiilor acestora. Este foarte bine ca oamenii talentati, priceputi, muncitori stiu sa isi croiasca buna stare nelimitata; este chiar foarte firesc. Ce nu e firesc insa este amestecul banului respectivilor in ciorba politica. Se zice ca in România cel care intra in politica intra pentru a face bani, in Canada insa cel care are bani, intra in politica.
Revenind la prezidentialele alegeri recente, cred ca doar disperarea i-a minat pe multi dintre suporterii lui Mircea Geoana sa il voteze pe acesta atunci cind din spatele lui rinjeau un Becali, un Voiculescu sau un Patriciu. Ori disperarea e atit de mare incit votantul nu are nimic impotriva respectivilor rechini, ori, cu o atitudine masochista românul chiar ii vrea pe sus-amintitii in pozitii politice cheie din care respectivii ar conduce si ar decide destinele carpato-mioritice.
Sint convins ca multi dintre cei care l-au votat pe Traian Basescu au inca in ei frica de comunism, de rosul trandafirului iliescian. La fel, limba de lemn al lui Mircea Geoana nu l-a ajutat de loc pe acesta sa isi faca loc in inimile majoritatii; cind citeste, seful pesedeului citeste ca la scoala, corect, fara intonatii si inflexiuni si evident, fara emotie. Cind vorbeste liber, e jale. Fraza de pomina rostita la intrarea in sediul liberalilor la citeva ore de la inchiderea urnelor va ramine adinc intiparita in memoriile multimilor: “Ba, m-ati facut dator pe viata, ma!” Sa vedem daca Geoana se tine de cuvint sa le ramina dator pe viata acum, cind a ramas un simplu fost candidat la Cotroceni.
Românii (si numai ei) au nevoie de un guvern de stinga, evident cu sustinerea parlamentara de rigoare si asisderea, cea a presedintelui. Marea problema este ca programele celor trei importante partide, PD-L, PNL si PSD, nu reflecta aproape de loc doctrinele de dreapta, liberala si respectiv, social-democrata. Iar in cazul in care pe alocuri ele o fac, cei care ar trebui sa promoveze aceste programe sint preocupati mai mult de ograda personala.
Vorbesc si scriu ca un român plecat si rupt de realitatile imediate si recunosc ca e greu sa tin pasul cu noutatile si subtilitatile politicii românesti. Totusi, cred ca noi, cei plecati, ne-am maturizat politic mai sanatos decit multi dintre semenii nostri din România si, pe durata mai multor ani am invatat lectia democratiei reale. Nici Canada nu este un model perfect, insa cei multi ani de framintari si exercitii democratice au adus-o mai aproape de acesta. Ce mai multi dintre politicienii canadieni poseda simtul destulului. Multi dintre ei au renuntat la slujbe sau pozitii corporatiste super-banoase pentru a se face slujbasi ai poporului. E adevarat ca vanitatea si pe alocuri vraja puterii se instaleaza si prin birourile politicienilor de la Ottawa sau de prin provincii, dar peretii sint grosi, discretia e mare si teama de a fi compromis, uriasa. Pentru ca o data dat cu oistea in fasole sau cu secretiile nazale in gard, politicianul devine un marfar tras pe linie moarta, intr-o gara a uitarii definitive.

JURNALUL ROMANESC Nr.111, Toronto, 17 Decembrie 2009

Ce se vede de aici, de peste ocean

Tre’ sa recunosc din start ca imi e aproape necunoscuta politica romaneasca, si mai ales desuurile dinsei. De aceea nici nu am mers sa votez deoarece consider ca as nedreptati o jumatate din romanime prin nestiinta mea. Merita insa a comenta putin entuziasmul pro-Basescu al romanilor din afara tarii, mai ales cei din America de Nord.
Intii de toate imaginea lui Mircea Geoana este asociata, aici, cu cea a lui Iliescu. Multi dintre actualii emigranti au fugit de dinsul ca nepotrivitul de tamiie. Mai mult, dincolo de intentiile bune ale lui Mircea Geoana, limbajul si atitudinea lui in public ii situeaza imaginea in zona demagogilor. E drept ca demagogia si populismul fac parte din campania electorala a oricarui politician. Roman. Mai departe, 10, 15 sau 20 de ani de democratie reala ne-au trezit noua astora, plecatii, un al saselea simt, sau o viziune putin mai larga vizavi de cum ar trebui sa arate Adevaratul. Sau mai degraba cum nu trebuie sa arate opusul lui. Si mai departe, atunci cind in spatele lui Mircea Geoana apar fetzele zimbitoare ale lui Gigi, Patriciu, Voiculescu, Nastase si altele pe care eu nu le mai recunosc un fior trece prin sira spinarii a diasporenilor. Nu fac nimic mai mult decit sa incerc sa explic de ce Basescu e mai apreciat in strainataturi decit rivalul sau. Noi de aici vedem si auzim de avansurile Romaniei pe care le comparam cu perioadele nefaste anterioare. E drept ca nu stim pe piele proprie efectele erei Basescu, asa incit e greu de perceput de aici care ar fi fost varianta ideala. Am prieteni buni in Romania (si in care am incredere vizavi de acuitatea simturilor in zona politica) care au votat si Basescu, si Geoana.
Musai sa mentionez insa senzatia de dezgust vazindu-l pe Crin spunindu-i lui Mircea “succes, domnule presedinte”, sa-l vad pe Mircea topaind la propriu de bucurie, sau sa il aud tot pe Mircea spunind liberalilor in vizita facuta la sediul lor: “ba, m-aveti dator pe viata, ma”. Fraza asta e inregistrata si trebuie rulata pe posturile TV din cind in cind ca sa nu-si uite Mircea fagaduinta. In orice tara cit de cit normala catindatii ar fi asteptat rezultatele partiale inainte de a se autoproclama presedinte. Amindoi au facut-o, atit Basescu, cit si Geoana. Durerea mare pentru cel din urma a fost ca voturile au mers impotriva lui si a picat de fazan in toata mascarada organizata ce trebuia sa il sarbatoreasca. “uau, am avut si emotii, trebuie sa o spun”… a mai spus Mircea.
In final, parerea proprie si transatlantica este ca Romania are nevoie de un presedinte si/sau un guvern de centru-stinga, social democrat adevarat, fara liberali dar cu personalitati puternice si neasociate sub nici o forma cu vechii pesedisti. Gata.

Frica de schimbare

Unul dintre pacatele noastre capitale este ca nu mai avem curajul sa gindim in termeni radicali; noi ca noi, dar cei care fac legile sau care pot sa schimbe lucrurile de la radacina sint in aceeasi caruta a fricii de schimbare. Asa-zisele “radicale” schimbari propuse si introduse de cei in masura nu sint in fapt decit praf in ochii electoratului. Alesii nostri si mai apoi numitii acestora vad politica drept o cariera si nimic mai mult. Focusul lor ingust este asupra viitoarelor alegeri, si nu asupra viitorului. Nu mai exista vizionari, nu mai exista politicieni intreprinzatori si indrazneti, exista doar politicieni.

Stapinul nostru, politicianul, stapinul politicianului, votul

Un paradox – votul nostru este morcovul atirnat in fata politicianului, si cu toate astea, noi, cei care tinem batul cu morvovul la cap de ata nu beneficiem de-a dreptul de operele fauritorilor si votorilor de legi. O simpla dovada: partidele parlamentare propun si adopta legi care, in multe situatii, contravin doctrinelor de baza ale acestora; de pilda, conservatorii cheltuie banii poporului cu toptanul, in vreme ce acest talent ar trebui sa apartina exclusiv stingistilor. A trecut vremea ideilor indraznete. Si e normal sa fie asa. Structura, dinamica si stabilitatea actualei societati de care ne bucuram cu totii au ajuns la forma finala. Nimic nu mai poate fi cioplit, modificat, nici macar slefuit; noua forma care ar iesi la iveala s-ar putea sa fie o aratare pe neplacul potentatilor intr-ale politicii si ale finantelor. Dar nu se stie daca nu ar fi pe placul nostru, al astora de rind. Politicienii si colegii lor din board-urile marilor corporatii si banci ne aduc aminte in fiecare minut al zilei ca nu putem sa ne descurcam fara ei, ca in lipsa lor sintem pierduti in desertul capitalismului salbatic... Din pacate pentru dinsii si din pacate si pentru noi, experienta actualei recesiuni ne-a aratat cit de iresponsabili si nesimtitori sint cei care supravietuiesc pe seama banilor nostri (si ale voturilor noastre). Mai mult, pentru ca simbioza politician-corporatie sa functioneze, statul a sponsorizat sub diverse forme incompetenta si neglijenta celor care au dus la sapa de lemn mii de familii.

Politicienii nu mai au in agenda planuri de schimbari majore, iar noi nu mai asteptam din partea acestora schimbari de nici un fel. Fie ca la putere sint liberali, fie ca sint conservatori, fie ndp-isti, viata noastra curge inainte intre plata a doua mortgage-uri si a sapte carti de credit. Mai exista un grup de entuziasti in rindurile publicului elector care vibreaza orgasmic la fiecare schimbare, fie ea cit de mica: 2% mai putin din GST; un credit la reparat casa, un pod sau ne-pod intre Toronto si insula cu aeroport... Aceste “schimbari” nu sint altceva decit tromfii din mina politicienilor in ajun de alegeri.

Am ajuns sa scriu despre frica si implicit nevoia de schimbare dupa ce am citit un articol in Newsweek despre un om de afaceri, Peter G. Peterson, fondatorul companiei Blackstone Group, care peste noapte, aproape pe neasteptate a devenit miliardar in urma cistigarii unor contracte publice. Peterson, la 81 de ani, s-a hotarit sa doneze nu un sfert, nu jumatate, ci intregul miliard dobindit unei fundatii care sa se ocupe de educatia noii generatii. Cita vreme nu vom avea oameni ca Peterson care sa gindeasca in termeni radicali, dar pozitivi, vom fi la indemina politicienilor de cariera si a minunatelor lor schimbari microscopice.

Nu voi scrie aici la ce schimbari majore ma gindesc, deoarece ma veti acuza ca citesc si vizionez prea mult Science-Fiction. Si apropos, Kurt Vonnegut, cunoscut autor de romane stiintifico-fantastice, a povestit o intimplare cu ocazia unei receptii extravagante: Vonnegut l-a intrebat pe prietenul sau, scriitorul Joseph Heller – “Joe, nu te deranjeaza sa vezi ca tipii astia cistiga intr-o zi mai mult decit cistigi tu de pe urma unui roman?” “Nu, a raspuns Heller, am ceva ce ei nu au: eu cunosc sensul destulului. Am mai mult decit destul”.

Jurnalul romanesc - Toronto

Greva la canadieni

Pentru ca se poate

18 zile-concediu-de-boala pe an. Atitea poseda
vajnicii lucratori municipali, prezentalmente in
greva. Si nu numai atit, dar ele, zilele-bolnavioare,
pot fi cumulate de la an la an si/sau transformate la
iesirea la pensie in banuti adevarati. Optsprezece
zile, sau, cum scrie in contract, una zi si jumatate per
luna. Masura aceasta, de a oferi posibilitatea convertirii in bani a
zilelor de boala nefolosite a fost croita, culmea, tocmai pentru a incu-
raja lucratorul public de a nu lua zile de boala nejustificat. Sindicatul
CUPE (The Canadian Union of Public Employees) este organizatia care
a pus la cale greva. Si a pus-o la cea mai vizibila si mai ales mirositoare
cale: gunoaiele toronteze zac neridicate in toata gloria lor milleriana.
Fac o paranteza, nu locuiesc in Toronto, ci intr-o suburbie mai putin
bintuita de disputele sindicatelor cu stapinirea, suburbie in care strazile sint
strabatute de camioanele harnice ale gunoierilor.

Pe vremea strabunicului meu, sindicatele se bateau cu patronii pentru
drepturi cit se poate de umane si legitime. Strabunicul a lucrat la
uzinele Ford, undeva prin Michigan si, probabil, din cind in cind
picheta intrarea in uzina alaturi de camarazii de suferinta. Astazi,
telurile, idealurile si metodele de lupta ale sindicatelor s-au schimbat
radical. Imaginati-va de pilda o greva la Uzinele Malaxa prin anii '30,
in care muncitorii cereau sa nu le fie luat dreptul de a cash-ui zilele de
boala nefolosite. Da, lucrurile au evoluat considerabil de atunci, insa
rolul primordial al sindicatului ar trebui sa ramina neschimbat: pro-
tectia membrului sindical in fata bestiei capitaliste.
Sa facem abstractie de faptul ca acele OPTSPREZECE ZILE anuale pot
(inca) fi cash-uite si sa ne concentram pe numarul in sine: 18! Cine mai
are atitea zile de boala platite, intr-un an? Sa-mi fie cu iertare, dar cine
e desteptul care nu isi ia zilele cu pricina sub forma de vacante carai-
biene? 3 saptamini plus alte 3 de concediu, probabil = sase saptamini
de zile libere, concedii, vacante, cottage-uri si beri intr-un an. Daca
toate lucrurile astea s-ar sti in Romania in toata splendoarea lor, am
avea o inundatie de emigranti pe teme de angajati publici.

Incerc sa conduc prin metropola la ore la care circulatia rutiera ar tre-
bui sa fie aproape de zero. Problema este ca nu mai dibuiesc acele ore
serene de trafic. La orice ora din zi, Valea Donului este captusita cu
masini. Si de fiecare data ma intreb ca prostu': cine mai si lucreaza in
tara asta? La ora 11, catre prinz, orasul zbirniie de masini; si pentru ca-
mi sint dragi cifrele, am stat, intr-o zi, la o bere cu vedere catre
autostrada si am numarat masinile: aproximativ 100-110 pe minut intr-
un singur sens, deci vreo 200-220 la fiecare 60 de secunde. Evident,
multe dintre ele alaturi de posesorii lor erau in misiuni legitime de
afaceri, de teren etc. Si ca pentru a-mi da cu tifla, fiecare numar de
inmatriculare imi spunea: Yours to Discover. Multumesc Ontario, fac
tot posibilul sa descopar misterul miilor de masini metropolitane atot-
prezente.

In fapt, nu mi-a trebuit prea mult: greva lucratorilor publici a
dezvaluit misterul; cu optsprezece zile libere (de boala, e drept) pe an,
cum sa nu zburzi ca mielul lui Vintila pe pasunile metropolitane?
Numai ca, din cind in cind, atunci cind mielul e amenintat de stapini,
isi scoate coltii la vedere si pune de o greva puturoasa si inutila in
mijloc de vara deja torida, cu aroma de recesiune infloritoare.

Este, sau nu este?

Cea mai buna si mai grozava si mai poftita tara din lume? Mai multi prieteni si si mai multi neprieteni m-au acuzat ca ma lamentez prea mult printre rinduri, ca sint prea critic, ca nu scot in evidenta pozitivele realizari canadiene. Si asa e, le dau dreptate. Am dobindit un reflex jurnalistic care, precum la ciinele pavlovian, intra in functiune atunci cind ceva negativ sau ceva neobisnuit atenteaza la linistea sau buzunarul cetateanului. Mai mult, dupa ani-lumina de realizari si impliniri si cenacluri si daciade, reflexul a devenit si mai acut o data cu stramutarea peste ocean. Am ajuns sa fiu circumspect la vorbele politicenilor, sa ma indoiesc de sinceritatea zimbetului salesman-ului de la corporatia cutare, sa ma amuz copios la vederea reclamelor de pe sticla televizorului.

Si cu toate astea, la ora actuala nu cred ca as alege alt loc de supravietuit in limitele normalului si a mai mult decit decentului. Daca avem in vedere doua ipoteze anume ca (1) nu exista loc perfect sau tara perfecta pe pamintul-deocamdata (vorba lui Vintila) si (2) Canada nu este “the best country in the world”, concluzia este ca putem dormi linistiti. Daca ne incrincenam pe ideea de cea mai buna tara din lume, as avea nevoie doar de o saptamina pentru a dovedi inversul, anume ca nu e. Am mai trait treizeci de ani in “cea mai buna tara din lume”; atunci si acolo ideea era propagata pe canalele murdare ale presei controlate de absolventii Stefan Gheorghiu-lui. Acum si aici, ea vibreaza sincer pe corzile vocale ale rednecsilor care, in afara de Cancun si Varadero, nu prea au vazut alte meleaguri. A, da, si mai rasuna si corul vinatorilor, pardon, al politicienilor, care musai trebuie sa ne convinga de perfectiunea pamintului pe care calcam.

Si cu toate astea, pot sa gasesc in cinci minute de 25 de ori mai multe motive sa imi fac planurile de pensionare in si din Mississauga, decit sa deschid atlasul in cautarea unui nou cuib. Pina si atit de disputata si discutata situatie a sistemului de sanatate pare mai sanatoasa acum de cind cu criticile americanilor. Am ajuns sa fim dati ca exemplu de doamne-fereste de catre republicanii americani. Nu am auzit inca de vreun canadian care a trebuit sa isi vinda casa, sau sa o lase bancii pentru ca nu a putut plati facturile medicale. E drept, platim impozite mai mari ca vecinii de la sud, insa, cu putina decenta din partea guvernantilor, banii colectati ajung in punga publica, cea care sustine sistemul de sanatatate universal; adeca fiecare canadian are acces egal, nediscriminatoriu, la serviciile medicale.

Si cu toate astea, exista, e drept, o serie de probleme nerezolvate: timp de asteptare lung la Urgenta si la programari, penurie de medici si surori, insa parca tot as prefera sa fiu bolnav aici, decit dincolo de granita. Mai mult, lucrurile se pot imbunatati. Nu cred ca solutia conservatorilor ni se potriveste, anume impunerea unui sistem de sanatatate dublu, atit public cit si privat. Mai degraba un buget pentru Sanatate mai generos ar putea imbunatati situatia. La ora actuala, Canada cheltuie 10% din Produsul National Brut pentru Sanatate. Statele Unite aloca anual 16%. Daca si ai nostri ar rupe din buget 6% in plus, cred ca am deveni cea mai sanatoasa tara din lume si poate, intr-un viitor apropiat, si cea mai grozava tara din lume.
Asa incit, daca ar fi sa aleg...

(JURNALUL ROMANESC # 105 - 20 august, 2009)