Frica de schimbare

Unul dintre pacatele noastre capitale este ca nu mai avem curajul sa gindim in termeni radicali; noi ca noi, dar cei care fac legile sau care pot sa schimbe lucrurile de la radacina sint in aceeasi caruta a fricii de schimbare. Asa-zisele “radicale” schimbari propuse si introduse de cei in masura nu sint in fapt decit praf in ochii electoratului. Alesii nostri si mai apoi numitii acestora vad politica drept o cariera si nimic mai mult. Focusul lor ingust este asupra viitoarelor alegeri, si nu asupra viitorului. Nu mai exista vizionari, nu mai exista politicieni intreprinzatori si indrazneti, exista doar politicieni.

Stapinul nostru, politicianul, stapinul politicianului, votul

Un paradox – votul nostru este morcovul atirnat in fata politicianului, si cu toate astea, noi, cei care tinem batul cu morvovul la cap de ata nu beneficiem de-a dreptul de operele fauritorilor si votorilor de legi. O simpla dovada: partidele parlamentare propun si adopta legi care, in multe situatii, contravin doctrinelor de baza ale acestora; de pilda, conservatorii cheltuie banii poporului cu toptanul, in vreme ce acest talent ar trebui sa apartina exclusiv stingistilor. A trecut vremea ideilor indraznete. Si e normal sa fie asa. Structura, dinamica si stabilitatea actualei societati de care ne bucuram cu totii au ajuns la forma finala. Nimic nu mai poate fi cioplit, modificat, nici macar slefuit; noua forma care ar iesi la iveala s-ar putea sa fie o aratare pe neplacul potentatilor intr-ale politicii si ale finantelor. Dar nu se stie daca nu ar fi pe placul nostru, al astora de rind. Politicienii si colegii lor din board-urile marilor corporatii si banci ne aduc aminte in fiecare minut al zilei ca nu putem sa ne descurcam fara ei, ca in lipsa lor sintem pierduti in desertul capitalismului salbatic... Din pacate pentru dinsii si din pacate si pentru noi, experienta actualei recesiuni ne-a aratat cit de iresponsabili si nesimtitori sint cei care supravietuiesc pe seama banilor nostri (si ale voturilor noastre). Mai mult, pentru ca simbioza politician-corporatie sa functioneze, statul a sponsorizat sub diverse forme incompetenta si neglijenta celor care au dus la sapa de lemn mii de familii.

Politicienii nu mai au in agenda planuri de schimbari majore, iar noi nu mai asteptam din partea acestora schimbari de nici un fel. Fie ca la putere sint liberali, fie ca sint conservatori, fie ndp-isti, viata noastra curge inainte intre plata a doua mortgage-uri si a sapte carti de credit. Mai exista un grup de entuziasti in rindurile publicului elector care vibreaza orgasmic la fiecare schimbare, fie ea cit de mica: 2% mai putin din GST; un credit la reparat casa, un pod sau ne-pod intre Toronto si insula cu aeroport... Aceste “schimbari” nu sint altceva decit tromfii din mina politicienilor in ajun de alegeri.

Am ajuns sa scriu despre frica si implicit nevoia de schimbare dupa ce am citit un articol in Newsweek despre un om de afaceri, Peter G. Peterson, fondatorul companiei Blackstone Group, care peste noapte, aproape pe neasteptate a devenit miliardar in urma cistigarii unor contracte publice. Peterson, la 81 de ani, s-a hotarit sa doneze nu un sfert, nu jumatate, ci intregul miliard dobindit unei fundatii care sa se ocupe de educatia noii generatii. Cita vreme nu vom avea oameni ca Peterson care sa gindeasca in termeni radicali, dar pozitivi, vom fi la indemina politicienilor de cariera si a minunatelor lor schimbari microscopice.

Nu voi scrie aici la ce schimbari majore ma gindesc, deoarece ma veti acuza ca citesc si vizionez prea mult Science-Fiction. Si apropos, Kurt Vonnegut, cunoscut autor de romane stiintifico-fantastice, a povestit o intimplare cu ocazia unei receptii extravagante: Vonnegut l-a intrebat pe prietenul sau, scriitorul Joseph Heller – “Joe, nu te deranjeaza sa vezi ca tipii astia cistiga intr-o zi mai mult decit cistigi tu de pe urma unui roman?” “Nu, a raspuns Heller, am ceva ce ei nu au: eu cunosc sensul destulului. Am mai mult decit destul”.

Jurnalul romanesc - Toronto