Greva la canadieni

Pentru ca se poate

18 zile-concediu-de-boala pe an. Atitea poseda
vajnicii lucratori municipali, prezentalmente in
greva. Si nu numai atit, dar ele, zilele-bolnavioare,
pot fi cumulate de la an la an si/sau transformate la
iesirea la pensie in banuti adevarati. Optsprezece
zile, sau, cum scrie in contract, una zi si jumatate per
luna. Masura aceasta, de a oferi posibilitatea convertirii in bani a
zilelor de boala nefolosite a fost croita, culmea, tocmai pentru a incu-
raja lucratorul public de a nu lua zile de boala nejustificat. Sindicatul
CUPE (The Canadian Union of Public Employees) este organizatia care
a pus la cale greva. Si a pus-o la cea mai vizibila si mai ales mirositoare
cale: gunoaiele toronteze zac neridicate in toata gloria lor milleriana.
Fac o paranteza, nu locuiesc in Toronto, ci intr-o suburbie mai putin
bintuita de disputele sindicatelor cu stapinirea, suburbie in care strazile sint
strabatute de camioanele harnice ale gunoierilor.

Pe vremea strabunicului meu, sindicatele se bateau cu patronii pentru
drepturi cit se poate de umane si legitime. Strabunicul a lucrat la
uzinele Ford, undeva prin Michigan si, probabil, din cind in cind
picheta intrarea in uzina alaturi de camarazii de suferinta. Astazi,
telurile, idealurile si metodele de lupta ale sindicatelor s-au schimbat
radical. Imaginati-va de pilda o greva la Uzinele Malaxa prin anii '30,
in care muncitorii cereau sa nu le fie luat dreptul de a cash-ui zilele de
boala nefolosite. Da, lucrurile au evoluat considerabil de atunci, insa
rolul primordial al sindicatului ar trebui sa ramina neschimbat: pro-
tectia membrului sindical in fata bestiei capitaliste.
Sa facem abstractie de faptul ca acele OPTSPREZECE ZILE anuale pot
(inca) fi cash-uite si sa ne concentram pe numarul in sine: 18! Cine mai
are atitea zile de boala platite, intr-un an? Sa-mi fie cu iertare, dar cine
e desteptul care nu isi ia zilele cu pricina sub forma de vacante carai-
biene? 3 saptamini plus alte 3 de concediu, probabil = sase saptamini
de zile libere, concedii, vacante, cottage-uri si beri intr-un an. Daca
toate lucrurile astea s-ar sti in Romania in toata splendoarea lor, am
avea o inundatie de emigranti pe teme de angajati publici.

Incerc sa conduc prin metropola la ore la care circulatia rutiera ar tre-
bui sa fie aproape de zero. Problema este ca nu mai dibuiesc acele ore
serene de trafic. La orice ora din zi, Valea Donului este captusita cu
masini. Si de fiecare data ma intreb ca prostu': cine mai si lucreaza in
tara asta? La ora 11, catre prinz, orasul zbirniie de masini; si pentru ca-
mi sint dragi cifrele, am stat, intr-o zi, la o bere cu vedere catre
autostrada si am numarat masinile: aproximativ 100-110 pe minut intr-
un singur sens, deci vreo 200-220 la fiecare 60 de secunde. Evident,
multe dintre ele alaturi de posesorii lor erau in misiuni legitime de
afaceri, de teren etc. Si ca pentru a-mi da cu tifla, fiecare numar de
inmatriculare imi spunea: Yours to Discover. Multumesc Ontario, fac
tot posibilul sa descopar misterul miilor de masini metropolitane atot-
prezente.

In fapt, nu mi-a trebuit prea mult: greva lucratorilor publici a
dezvaluit misterul; cu optsprezece zile libere (de boala, e drept) pe an,
cum sa nu zburzi ca mielul lui Vintila pe pasunile metropolitane?
Numai ca, din cind in cind, atunci cind mielul e amenintat de stapini,
isi scoate coltii la vedere si pune de o greva puturoasa si inutila in
mijloc de vara deja torida, cu aroma de recesiune infloritoare.

Este, sau nu este?

Cea mai buna si mai grozava si mai poftita tara din lume? Mai multi prieteni si si mai multi neprieteni m-au acuzat ca ma lamentez prea mult printre rinduri, ca sint prea critic, ca nu scot in evidenta pozitivele realizari canadiene. Si asa e, le dau dreptate. Am dobindit un reflex jurnalistic care, precum la ciinele pavlovian, intra in functiune atunci cind ceva negativ sau ceva neobisnuit atenteaza la linistea sau buzunarul cetateanului. Mai mult, dupa ani-lumina de realizari si impliniri si cenacluri si daciade, reflexul a devenit si mai acut o data cu stramutarea peste ocean. Am ajuns sa fiu circumspect la vorbele politicenilor, sa ma indoiesc de sinceritatea zimbetului salesman-ului de la corporatia cutare, sa ma amuz copios la vederea reclamelor de pe sticla televizorului.

Si cu toate astea, la ora actuala nu cred ca as alege alt loc de supravietuit in limitele normalului si a mai mult decit decentului. Daca avem in vedere doua ipoteze anume ca (1) nu exista loc perfect sau tara perfecta pe pamintul-deocamdata (vorba lui Vintila) si (2) Canada nu este “the best country in the world”, concluzia este ca putem dormi linistiti. Daca ne incrincenam pe ideea de cea mai buna tara din lume, as avea nevoie doar de o saptamina pentru a dovedi inversul, anume ca nu e. Am mai trait treizeci de ani in “cea mai buna tara din lume”; atunci si acolo ideea era propagata pe canalele murdare ale presei controlate de absolventii Stefan Gheorghiu-lui. Acum si aici, ea vibreaza sincer pe corzile vocale ale rednecsilor care, in afara de Cancun si Varadero, nu prea au vazut alte meleaguri. A, da, si mai rasuna si corul vinatorilor, pardon, al politicienilor, care musai trebuie sa ne convinga de perfectiunea pamintului pe care calcam.

Si cu toate astea, pot sa gasesc in cinci minute de 25 de ori mai multe motive sa imi fac planurile de pensionare in si din Mississauga, decit sa deschid atlasul in cautarea unui nou cuib. Pina si atit de disputata si discutata situatie a sistemului de sanatate pare mai sanatoasa acum de cind cu criticile americanilor. Am ajuns sa fim dati ca exemplu de doamne-fereste de catre republicanii americani. Nu am auzit inca de vreun canadian care a trebuit sa isi vinda casa, sau sa o lase bancii pentru ca nu a putut plati facturile medicale. E drept, platim impozite mai mari ca vecinii de la sud, insa, cu putina decenta din partea guvernantilor, banii colectati ajung in punga publica, cea care sustine sistemul de sanatatate universal; adeca fiecare canadian are acces egal, nediscriminatoriu, la serviciile medicale.

Si cu toate astea, exista, e drept, o serie de probleme nerezolvate: timp de asteptare lung la Urgenta si la programari, penurie de medici si surori, insa parca tot as prefera sa fiu bolnav aici, decit dincolo de granita. Mai mult, lucrurile se pot imbunatati. Nu cred ca solutia conservatorilor ni se potriveste, anume impunerea unui sistem de sanatatate dublu, atit public cit si privat. Mai degraba un buget pentru Sanatate mai generos ar putea imbunatati situatia. La ora actuala, Canada cheltuie 10% din Produsul National Brut pentru Sanatate. Statele Unite aloca anual 16%. Daca si ai nostri ar rupe din buget 6% in plus, cred ca am deveni cea mai sanatoasa tara din lume si poate, intr-un viitor apropiat, si cea mai grozava tara din lume.
Asa incit, daca ar fi sa aleg...

(JURNALUL ROMANESC # 105 - 20 august, 2009)